Dorul de a-L revedea

O mărturisire despre lupta credinței și cununa veșniciei

Când mă privesc în lupta cu trupul cel de tină,
Ce-ar vrea să se întoarcă în țărâna din grădină,
Simt cum în mine arde un dor nemărginit,
După Acela care m-a chemat și m-a iubit.

Eu trag cu inima, cu dorul meu spre cer,
Cu lacrimi de sudoare și rugăciuni ce pier
În taina Celui care, deși nevăzut,
Îmi este adăpostul când drumul e durut.

Alerg acum spre țintă, luptând pentru cunună,
Nu pentru slava lumii, ce piere și se curmă,
Nici pentru strălucirea ce ochii o răpește,
Ci pentru sfânta rază ce-n ceruri strălucește.

E raza ce coboară din locul nevăzut,
Din slava Celui care viață mi-a făcut.
O simt adesea-n rugă, când sufletul mi-e frânt,
Când nu mai am cuvinte, dar încă pot să-I cânt.

Și chiar de sunt lovit, scuipat și aruncat
În gura leilor, de oameni condamnat,
Nu frica mă conduce, nici lumea nu mă ține,
Căci dorul revederii mă cheamă către Tine.

Știu că se-apropie sfârșitul alergării,
Dar nu mă tem de clipa încheierii cărării.
Căci Cel ce mi-a fost sprijin în vale și-n furtună
Mă va chema la Sine, să-mi dea cereasca-I cunună.

O, Doamne, nu cununa ce lumea o dorește,
Ci pacea Ta eternă, ce-n veci nu se sfârșește!
Acesta-mi este dorul, aceasta-i a mea chemare:
Să Te revăd odată, în veșnica-Ți splendoare!